Decizia CCR nr. 331/2017Punctul 15

15. Curtea reține că dezincriminarea privește fapta prevăzută de legea penală în întregul său, sub raportul tuturor condițiilor de incriminare și de sancționare, în sensul că fapta dezincriminată nu mai constituie infracțiune sub nicio formă, în nicio modalitate. Precizări importante în acest sens se găsesc în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 187/2012, care la alineatul (1) stabilește că dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Dacă însă legea nouă modifică numai o parte din condițiile de incriminare în raport cu legea veche, nu este vorba despre o dezincriminare, adică despre o abolire a incriminării, ci despre o continuitate a incriminării faptei, astfel că vor fi incidente dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile. Dezincriminarea nu trebuie confundată cu abrogarea unei incriminări, deoarece este posibil ca o faptă cu privire la care s-a abrogat incriminarea să rămână incriminată în cuprinsul altei legi penale. Astfel, incriminarea prevăzută într-o lege penală abrogată poate să se regăsească într-un alt text - din Codul penal sau dintr-o lege specială cu dispoziții penale. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a precizat, prin prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, că dispozițiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. Prin urmare, fapta nu este dezincriminată în cazul în care norma de incriminare din legea veche nu se mai regăsește în legea nouă, dar conținutul ei este acoperit de o incriminare generală existentă. Aceeași interpretare rezultă și din partea finală a textului art. 7 din Legea nr. 187/2012, care stabilește că, ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracțiuni prevăzute de Codul penal din 1969 sau de o lege specială modificată prin dispozițiile legii de punere în aplicare a Codului penal, trimiterea se consideră făcută la infracțiunea sau infracțiunile prevăzute de legea nouă, având aceleași elemente constitutive. ...