Decizia CCR nr. 258/2017Punctul 9

9. Se arată că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă se poate interpreta exclusiv în sensul în care doar acele acte normative exceptate de la publicare, fie direct prin norme constituționale, fie printr-o lege care respectă prevederile art. 53 din Constituție, acte ce nu sunt afectate de „inexistență“, pot fi dovedite în cadrul unui proces de partea interesată cu „înscrisuri“. Posibila interpretare neconstituțională a textului de lege criticat este cea potrivit căreia s-ar permite părților interesate să probeze cu înscrisuri, în fața judecătorului, acele norme sustrase de la publicare de către emitent, cu încălcarea legii (cum sunt, de exemplu, Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 300/2004 sau Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 600/2005, ambele nepublicate, invocate în apărare de Ministerul Afacerilor Interne). S-ar legitima prin acestea atât conduita ilegală a emitentului normei, de sustragere de la obligația legală de publicare, cât și rezultatul conduitei ilicite, respectiv norma nepublicată. Constituția reprezintă limita și măsura legilor, iar legile se interpretează și se aplică de către judecător pentru a se asigura conformitatea acestora cu actul normativ fundamental, dând astfel efectivitate principiului statului de drept și supremației Constituției. Exigențele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul că poate fi reținut ca lege în sens material doar actul care întrunește condiția de a fi accesibil și previzibil, ar fi, de asemenea, nerespectate într-o astfel de interpretare. ...