Decizia CCR nr. 226/2017Punctul 9

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanțele judecătorești, autoare ale excepției, susțin, în esență, că problema de drept, care a determinat invocarea excepției, privește situația în care reclamantul introduce acțiunea în contencios administrativ după decizia de declarare a neconstituționalității, urmare a unei excepții ridicate în altă cauză. Mai mult, se adaugă împrejurarea de fapt necontestată, conform căreia împotriva actului administrativ nu a fost urmată procedura de contestare în termenul de drept comun. Prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 instituie un termen nou în care acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, termen care este mult mai generos decât cel inițial reglementat pentru contestarea actului (30 de zile pentru formularea plângerii prealabile, 6 luni termen de prescripție), neexistând o corelare între cele două termene. În ceea ce privește cauzele soluționate definitiv până la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau o ordonanță a Guvernului și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale, acestea reprezintă facta praeterita. Din momentul sesizării instanței judecătorești și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de prezumția de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat, în mod definitiv, litigiul și care a dobândit autoritate de lucru judecat. Prin urmare, incidența deciziei de admitere, pronunțată de instanța de contencios constituțional într-o atare cauză, ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive. Contrar art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 conferă subiectelor de drept posibilitatea să obțină reexaminarea unor raporturi juridice care s-au consolidat definitiv, prin stingerea dreptului la acțiune (prin prescripție sau decădere) și care reprezintă tot facta praeterita, ceea ce ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții. În același timp, în cazul subiectelor de drept care au manifestat diligență, atacând actul administrativ în termenul inițial, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 sau, după caz, de o normă specială, și care au obținut o hotărâre nefavorabilă (definitivă) asupra cauzei, fără a invoca excepția de neconstituționalitate, litigiul a dobândit autoritate de lucru judecat, iar revizuirea pe motiv că s-a admis o excepție de neconstituționalitate în altă cauză ar fi inadmisibilă. Or, într-o atare situație, se creează o situație defavorabilă categoriei persoanelor diligente, față de cea a persoanelor nediligente, care au rămas în pasivitate, acceptând intrarea în circuitul juridic civil a actului administrativ consolidat prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege. Astfel, nu există o motivare obiectivă și rezonabilă pentru ca o decizie de constatare a neconstituționalității să profite numai categoriei de justițiabili nediligenți, sens în care se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 10 decembrie 2015. Prin urmare, se consideră că nu numai procedura jurisdicțională este inclusă în regula constând în aceea că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, ci și procedura administrativă, epuizată prin neexercitarea căilor de atac administrative, prin care raportul juridic este definitiv consolidat, ambele situații înscriindu-se, în mod egal, în principiul securității raporturilor juridice. ...