Decizia CCR nr. 244/2017Punctul 55

55. Cu același prilej, analizând relația, precum și modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituționale ale art. 129 și cele ale art. 21, Curtea Constituțională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alți termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție, privind accesul liber la justiție; această teză conține, așadar, o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză. Așa fiind, Curtea a constatat că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Cu toate acestea, deși art. 129 din Constituție asigură folosirea căilor de atac „în condițiile legii“, această dispoziție constituțională nu are însă semnificația că „legea“ ar putea înlătura exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate prin Constituție (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, precitată, paragraful 22). ...