Decizia CCR nr. 68/2017Paragraful 59

55. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, potrivit art. 11 alin. (1) lit. A.e) din Legea nr. 47/1992, Curtea este sesizată la cererea "Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Cu privire la susţinerile Ministerului Public privind inadmisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, întrucât titularul cererii de soluţionare a conflictului, preşedintele Senatului, nu justifică un interes constituţional propriu vătămat, Curtea reţine că distincţia operată de textul constituţional şi accentuată prin jurisprudenţa sa constantă între cele două categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, enumeraţi expres de norma constituţională, respectiv autorităţile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, consacrate pe cale jurisprudenţială ca fiind toate autorităţile prevăzute de titlul III din Constituţie, are ca scop delimitarea calităţilor procesuale ale acestora în cauza dedusă judecăţii Curţii. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curţii, acţionează în virtutea dreptului conferit de Constituţie, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândeşte calitatea procesuală de parte a conflictului. Calitatea de titular al dreptului de sesizare a Curţii nu este condiţionată de justificarea unui interes propriu, care ar urma să fie valorificat sau recunoscut prin soluţionarea conflictului. Curtea reţine că subiectele de drept cărora Constituţia le atribuie rolul de a declanşa procedura prevăzută de art. 146 lit. e) sunt cele mai înalte demnităţi în stat, reprezentante ale autorităţilor legislative, executive şi judecătoreşti. Acţiunea pe care acestea o deduc judecăţii Curţii vizează conţinutul ori întinderea atribuţiilor constituţionale ale unor autorităţi publice sau orice alte situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textele Constituţiei şi are ca scop stabilirea stării de constituţionalitate, pretins a fi afectată prin nesocotirea principiului separaţiei puterilor în stat. Aşadar, în această situaţie, interesul titularului sesizării se suprapune cu însuşi scopul cererii formulate, care se circumscrie interesului general al societăţii, şi anume respectarea Legii fundamentale, a principiilor şi valorilor pe care aceasta le consacră şi le garantează. Legiuitorul constituant a conferit subiectelor de drept enumerate în conţinutul art. 146 lit. e) rolul de garant al statului de drept, deci al unui interes public superior, independent de existenţa unui interes propriu al autorităţii care formulează sesizarea. În retorica justificării unui interes particular al titularului sesizării, coroborat cu limitarea subiectelor de drept care pot iniţia o astfel de procedură, s-ar ajunge la concluzia că norma constituţională restrânge accesul la instanţa constituţională în soluţionarea conflictelor juridice dintre autorităţi. Or, o atare interpretare este inadmisibilă în lumina celor prezentate mai sus. De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 270/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, şi Decizia nr. 261/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015) ilustrează situaţii în care sesizarea a aparţinut fie Preşedintelui României, fie preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, cu toate că aceste autorităţi publice nu erau părţi ale conflictelor reclamate. Justificarea unui interes constituţional al demersului iniţiat, fie că acesta a fost indicat expres [funcţia de mediere între puterile statului prevăzută de art. 80 alin. (2) din Constituţie, în cazul Preşedintelui României], fie că acesta rezulta din specificul conflictului adus în faţa instanţei de contencios constituţional [în cazul sesizării formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, părţi ale conflictului erau autorităţi componente ale autorităţii judecătoreşti - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Ministerul Public, astfel încât interesul Consiliului era justificat de rolul său constituţional de garant al independenţei justiţiei, prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituţie] nu a constituit temeiul legalei învestiri a instanţei constituţionale, care a reţinut că "subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea". Prin urmare, Curtea a constatat că acestea sunt în drept să formuleze cereri cu privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, deşi nu sunt părţi în aceste conflict, deci nu justifică un interes propriu.