Decizia CCR nr. 65/2017Punctul 6

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa autoare a acesteia arată, în esenţă, că textul de lege criticat instituie, în principiu, o cale de atac împotriva deciziilor emise de entităţile implicate în procedura restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi, implicit, împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Ca urmare a modalităţii în care a fost stabilită instanţa competentă din punct de vedere teritorial, prin raportare la sediul entităţii emitente, s-a creat situaţia în care toate deciziile de invalidare şi de compensare prin puncte pentru toate legile reparatorii în materia proprietăţii şi pentru toată ţara să fie contestate numai la Tribunalul Bucureşti, deoarece Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor îşi are sediul în municipiul Bucureşti. Susţine că, în condiţiile în care un număr relativ mic de judecători va soluţiona toate aceste contestaţii, efectul imediat va consta într-o încărcare excesivă a completurilor care soluţionează asemenea litigii, cu consecinţa acordării unor termene mai îndelungate şi a prelungirii duratei de soluţionare a dosarelor. Instanţa autoare a excepţiei mai precizează că, pe de-o parte, dosarele în această materie necesită, pentru soluţionare, un probatoriu relativ complex, eventualele expertize trebuind să se realizeze prin comisie rogatorie, de vreme ce imobilele în cauză se află pe tot teritoriul ţării, iar, pe de altă parte, părţile vor fi nevoite să se deplaseze în Bucureşti sau să angajeze apărători, ceea ce va presupune costuri suplimentare faţă de situaţia alternativă şi firească, în care competenţa ar fi fost atribuită tribunalelor în raza cărora se află imobilele în cauză. Consideră că, potrivit testului de proporţionalitate dezvoltat de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi proporţională. Aplicând la cauza de faţă reperele acestui test, instanţa apreciază că, deşi in abstracto măsura legislativă este adecvată scopului urmărit, totuşi, prin efectele pe care le creează, aceasta nu reprezintă o măsură necesară. În acest sens, arată că, art. 111 din Codul de procedură civilă (dreptul comun în materia competenţei teritoriale a instanţei care soluţionează cereri privind persoane juridice de drept public aflate în postura de pârât) stabileşte ca instanţă competentă, alternativ, fie cea de la domiciliul/sediul reclamantului, fie cea de la sediul pârâtului. Instanţa apreciază, în concluzie, că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în măsura în care stabilesc o competenţă teritorială exclusivă în sarcina Tribunalului Bucureşti, nu satisfac cerinţele de constituţionalitate şi convenţionalitate cu privire la egalitatea în drepturi şi liberul acces la justiţie, soluţia legislativă aleasă nerespectând condiţia necesităţii şi proporţionalităţii. ...