Decizia CCR nr. 55/2017Punctul 17

17. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei este nemulţumit de inexistenţa unei instituţii similare celei din Codul de procedură civilă referitoare la competenţa facultativă a instanţei. Or, aşa cum rezultă din art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acest act normativ cuprinde regulile de competenţă şi de judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă, constituind procedura de drept comun în materie civilă. Or, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul este singura autoritate constituţională să stabilească prin lege competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, inclusiv regulile referitoare la asigurarea unor garanţii de imparţialitate obiectivă. De altfel, dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă reprezintă o normă specială şi derogatorie de la dreptul comun al competenţei teritoriale şi, ca regulă de excepţie, nu poate fi interpretată extensiv prin analogie. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în interesul legii, a statuat prin Decizia nr. 7 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 22 iunie 2016, că sintagma „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea“ din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă şi nicidecum în sens larg ce vizează necompetenţa teritorială absolută a tuturor instanţelor aflate în circumscripţia curţii de apel în care îşi desfăşoară activitatea judecătorul/ procurorul/asistentul judiciar/grefierul reclamant. ...