Decizia CCR nr. 26/2017Punctul 29

29. În ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea dispun cu privire la obligaţia organelor de cercetare penală să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora şi să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101 din Codul de procedură penală, adică să administreze probele în acord cu principiul loialităţii. O astfel de reglementare nu aduce în niciun fel atingere dreptului la apărare ori dreptului la un proces echitabil, deoarece, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 38, dispoziţiile art. 103 alin. (2) din acelaşi cod referitoare la dispunerea condamnării, doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, conferă procedurii caracterul echitabil. Astfel, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens, prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit, paragrafele 131, 134 şi 147, instanţa europeană a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul „determinant(ă)“ trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanţă sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. Aşa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declaraţie relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfăţişează în instanţă, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanţa europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare, care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă, numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză. ...