Decizia CCR nr. 5/2017Punctul 19

19. Astfel, Curtea reţine că, potrivit reglementării legale criticate, obligaţiile de a face sau de a nu face care implică un fapt personal al debitorului şi care nu pot fi executate de către altă persoană pot fi aduse la îndeplinire prin aplicarea unor penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă. Cererea de aplicare a unor penalităţi poate fi făcută numai de către creditor, fiind singurul care are calitate procesuală activă, executorul judecătoresc neputând să acţioneze din oficiu, o astfel de cerere fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Penalităţile se stabilesc pe zi de întârziere de către instanţa de executare care este sesizată de către creditor şi au un conţinut variabil, după cum obligaţia executată este ori nu este evaluabilă în bani [alin. (2) şi (3) ale art. 906 din Codul de procedură civilă]. Penalităţile vor fi stabilite în favoarea creditorului de către instanţa de executare, care va cita părţile şi va pronunţa o hotărâre definitivă şi executorie. Dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili suma fixă definitivă datorată cu titlu de despăgubire pentru neexecutarea obligaţiei. Stabilirea unei sume definitive nu se poate face în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea termenului de 3 luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta. Ca atare, instanţa competentă să stabilească cuantumul penalităţilor, să dispună înlăturarea sau reducerea acestora, în condiţiile art. 906 alin. (4) , este instanţa de executare. ...