Decizia CCR nr. 795/2016Paragraful 47

43. În situaţia examinată, Curtea reţine că reprezentantul Guvernului a fost prezent la dezbateri şi a condiţionat acordul Executivului de includerea, în corpul legii, a observaţiilor şi propunerilor cuprinse în Punctul de vedere formulat, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul legii adoptate. În opinia autorului sesizării, această situaţie determină încălcarea art. 111 din Constituţie, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 515/2004. Faţă de aceste critici, Curtea constată că normele fundamentale invocate sunt plasate în cap. IV "Raporturile Parlamentului cu Guvernul" al Constituţiei şi au ca obiectiv principal al reglementării asigurarea informării Parlamentului de către Guvern, instituind, în acest sens, obligaţia Guvernului de a da curs solicitării informării în cazurile în care legislativul o cere. Altfel spus, constituantul român a urmărit să se asigure că un asemenea demers al Parlamentului, obligatoriu, la rândul său, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, nu va rămâne fără rezultat. Obligaţia instituită în sarcina Guvernului răspunde unui deziderat principial pe care se fundamentează întreaga construcţie a Actului fundamental, deziderat ce ţine de colaborarea loială între autorităţile şi instituţiile publice ale statului. În lumina acestui principiu, norma constituţională invocată vizează situaţia punctuală a iniţiativelor legislative cu consecinţe bugetare, în considerarea necesităţii conlucrării celor două puteri ale statului - puterea executivă, Guvernul, ce are printre atribuţiile principale elaborarea proiectului bugetului de stat şi a asigurărilor sociale de stat, şi puterea legislativă - Parlamentul, organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Însă, ar fi contrară art. 61 din Constituţie aprecierea potrivit căreia, în cazul unui dezacord între cele două autorităţi publice, în privinţa adoptării unui proiect de lege, Parlamentul ar fi obligat ca, în opera sa de legiferare, să se supună exclusiv voinţei Executivului, deoarece astfel s-ar crea, în final, premisele unui blocaj instituţional, în sensul că Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-şi exercita rolul său fundamental, de unică autoritate legiuitoare. Totodată, nu se poate identifica în cuprinsul Legii fundamentale un text care să instituie Parlamentului obligaţia constituţională de a legifera în funcţie de voinţa exclusivă a Executivului. Aceasta deoarece astfel ar fi nesocotite atât principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, principiu general al statului român, cât şi calitatea Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român, exponent al suveranităţii naţionale, valoare supremă a statului român, consacrată de art. 1 alin. (1) din Constituţie. Suveranitatea naţională aparţine, potrivit art. 2 din Actul fundamental, poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 419 din 26 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 aprilie 2009. În acest context, Curtea reaminteşte importanţa principiului loialităţii ca principiu de rang constituţional, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudenţa constituţională (în acest sens, a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 356/2007 sau nr. 1.431/2010).