Decizia CCR nr. 540/2016Paragraful 9

6. Cu privire la respectarea egalităţii în drepturi, instanţa de judecată arată că aceasta nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. Principiul egalităţii nu presupune uniformitate, ci stabileşte ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar pentru situaţii diferite să existe un tratament diferit. Altfel spus, principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite pentru persoane care se află în situaţii diferite. Liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenind legiuitorului. Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină, adică instanţa trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi pe cele de drept ale cauzei. Arată că, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 93, Curtea de la Strasbourg a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut, acesta putând fi supus unor restricţii legitime. Dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală sunt, aşadar, în acord cu prevederile care reglementează dreptul la un proces echitabil, cuprinse în art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv în art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât recursul în casaţie se poate exercita numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, având în vedere caracterul acestuia de cale extraordinară de atac, şi nu împiedică părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate, de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege şi de a se prevala de garanţiile procesuale care condiţionează dreptul la un proces echitabil. Mai arată că, în urma exercitării căii de atac a apelului, cauza a fost - integral şi sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie - examinată de o instanţă de control judiciar, la un grad de jurisdicţie superior. În ceea ce priveşte dreptul la un recurs efectiv, instanţa reţine că acest drept specific garantat de Convenţie recunoaşte oricărei persoane - ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate - dreptul de a se adresa unei instanţe naţionale care să se pronunţe cu privire la această încălcare, însă dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul de a exercita o cale de atac. Prin dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a intenţionat să îngrădească accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un recurs efectiv, fiind vorba de o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea etapei judecăţii în primă instanţă şi în apel.