Decizia CCR nr. 500/2016Paragraful 32

25. Într-o analiză comparativă a cadrului legislativ actual cu cel din Codul de procedură penală din 1968, Curtea observă că în ambele reglementări soluţionarea recuzării se realizează fără citarea părţilor şi a procurorului. Fiind sesizată cu dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la soluţionarea recuzării, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) , "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar, potrivit dispoziţiilor art. 127 din Constituţie, "şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege". De asemenea, Curtea a luat în considerare şi prevederile cuprinse în art. 129 din Constituţie, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Având în vedere aceste prevederi constituţionale, Curtea a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa fiind, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată (a se vedea Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005).