Decizia CCR nr. 457/2016Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată că, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura arestului la domiciliu sunt măsuri preventive privative de libertate, de natură a restrânge drepturi fundamentale similare, respectiv dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, şi că, pentru aceleaşi considerente reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, se impune constatarea constituţionalităţii prevederilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia" - adică a expirării măsurii arestului la domiciliu - atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susţine, în acest sens, că dreptul la apărare este un drept de natură constituţională şi convenţională, fiind prevăzut la art. 24 din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie; acesta constituie, totodată, un principiu al aplicării legii procesual penale, reglementat la art. 10 din Codul de procedură penală. Se arată, de asemenea, că, din coroborarea dispoziţiilor procesual penale referitoare la dreptul la apărare, la asistenţa juridică, la obligaţiile organelor de urmărire penală şi la obligaţiile instanţei de judecată de respectare a dreptului la apărare, rezultă că soluţia consacrată de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este cea a nulităţii relative, excepţie făcând cazurile de nulitate absolută, prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, cu privire la nerespectarea dispoziţiilor legale privind prezenţa suspectului sau a inculpatului la judecată şi la asistarea suspectului sau a inculpatului de către un avocat, atunci când acestea sunt obligatorii. Se susţine, totodată, că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie şi cele ale art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală consacră dreptul inculpatului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare asigurării apărării şi că timpul ce trebuie asigurat, în acest scop, suspectului sau inculpatului trebuie să fie unul adecvat. Se arată că durata acestui termen adecvat este determinată de natura procesului, de complexitatea cauzei şi de stadiul procedurii. Se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 iulie 2012, pronunţată în cauza Gregacevic împotriva Croaţiei, paragraful 51. Se susţine, totodată, că, având în vedere noutatea instituţiei arestului la domiciliu, nu se poate vorbi de o cvasiunanimitate în interpretarea jurisprudenţială a termenului de 5 zile prevăzut la art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală ca fiind unul de recomandare şi nici de o cristalizare, în acest sens, a unei practici majoritare. Este subliniat caracterul imperativ al acestui termen, nerespectarea lui atrăgând sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului şi a nulităţii actului făcut peste termen, prevăzută la art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată, de asemenea, că formularea unei propuneri de prelungire a măsurii preventive a arestului la domiciliu este un drept al procurorului, ca organ specializat al statului, dar că acest drept trebuie exercitat cu respectarea drepturilor fundamentale ale celorlalţi participanţi la procesul penal.