Decizia CCR nr. 420/2016Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că textele criticate, prin reglementarea emiterii de către Ministerul Culturii şi Cultelor a unor avize, cu sau fără consultarea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, protejează doar formal monumentele istorice în situaţii excepţionale, de forţă majoră, fără să asigure, în realitate protejarea şi conservarea moştenirii culturale, încălcând, în acest fel, dispoziţiile constituţionale ale art. 33 alin. (3) referitoare la accesul la cultură, art. 44 alin. (1) cu privire la dreptul de proprietate privată şi art. 57 cu privire la exercitarea drepturilor şi a libertăţilor. În acest context, se solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra următoarei probleme de drept: dacă mecanismul juridic reglementat prin textele criticate asigură o protecţie reală a monumentelor istorice sau dacă singurul instrument juridic pentru asigurarea unei protecţii reale a monumentelor istorice este exercitarea, cu privire la acestea, a dreptului de preempţiune de către stat, care este singurul în măsură să salveze monumentele istorice, prin operaţiuni de reabilitare. Se arată că statul dispune de organismele competente să realizeze astfel de activităţi de reabilitare şi că acesta are nu numai obligaţia legală, dar şi obligaţia morală de a asigura continuitatea moştenirii culturale, care este parte a tezaurului umanităţii. Se susţine că a legifera obligaţia statului de a lua, în situaţii excepţionale, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, măsuri speciale de protecţie a monumentelor istorice, fără a legifera obligaţia statului de a-şi exercita dreptul de preempţiune cu privire la imobilele ce reprezintă monumente istorice clasate în grupa A, şi, respectiv, B de risc, lipseşte de eficienţă juridică textul de lege reglementat şi condamnă monumentele istorice la pieire. Se conchide că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 sunt neconstituţionale, având în vedere omisiunea legislativă anterior arătată.