Decizia CCR nr. 405/2016Paragraful 22

19. În final, autorii excepţiei arată că Legea fundamentală, prin dispoziţiile art. 52, reglementează dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, drept care se concretizează prin dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Având în vedere că dispoziţiile penale sunt subsidiare celor ale Constituţiei, rezultă că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au un caracter subsidiar faţă de dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Se susţine că în cazul funcţionarilor publici legiuitorul a adoptat un sistem de sancţiuni administrative, preponderent pecuniare, care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt incluse în noţiunea de "acuzaţie în materie penală". Având în vedere acest aspect, autorii excepţiei apreciază că procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea penală, abuzul funcţionarilor publici trebuind sancţionat în condiţiile legii contenciosului administrativ şi nu potrivit legislaţiei penale, prin infracţiunea de abuz în serviciu. Astfel, este evident că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au caracter subsidiar în raport cu dispoziţiile art. 52 din Constituţie, astfel încât aplicarea prioritară a acestora şi în cazurile prevăzute de norma constituţională înseamnă o încălcare a principiului de rang constituţional al legalităţii pedepselor, prevăzut de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.