Decizia CCR nr. 358/2016Paragraful 31

24. Faţă de critica referitoare la situaţia comunelor, unde este necesar un număr de minimum 100 de semnături, apreciat de autorul excepţiei ca fiind excesiv, Curtea, prin aceeaşi decizie, a observat că, potrivit prevederilor Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 24 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, între condiţiile necesare pentru înfiinţarea unei comune (anexa nr. IV: Localităţi rurale pct. 4) se află şi numărul de locuitori, care trebuie să fie de minimum 1.500. Curtea a admis că, raportat la aceşti indicatori minimali, prin aplicarea condiţiei legale potrivit căreia listele de susţinători trebuie să cuprindă "nu mai puţin de 100 în cazul comunelor, de 500 în cazul localităţilor urbane de rangul II şi III", se impune candidaţilor să prezinte liste de susţinători reprezentând mai mult de 1% din numărul de locuitori, dar totuşi nu a putut reţine că în acest mod este golit de conţinut dreptul de a fi ales, în sensul unei imposibilităţi de îndeplinire a condiţiei stabilite de lege. Din configurarea acesteia transpare voinţa legiuitorului de a nu conferi listelor de susţinători un caracter pur formal. Astfel, în condiţiile aplicării procentului de 1% din numărul alegătorilor şi în cazul comunităţilor mici, listele de susţinători ar putea deveni doar o formă fără fond, având ca efect înscrierea în competiţia electorală a unor candidaţi cu o reprezentativitate nesemnificativă. De altfel, cu privire la problema proporţionalităţii măsurilor utilizate de legiuitor în privinţa limitării dreptului de a fi ales, în jurisprudenţa europeană s-a reţinut că, chiar un sistem ce fixează un prag relativ ridicat, spre exemplu, privitor la numărul de semnături necesare pentru prezentarea unei candidaturi sau ca o listă electorală să obţină un număr de voturi pe ansamblul teritoriului naţional pentru a putea avea reprezentare în Parlament nu au fost considerate că depăşesc marja de apreciere recunoscută statelor în materie (Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 1996, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Magnago şi Sudtiroler Volkspartei împotriva Italiei) (a se vedea paragraful 105 din Decizia nr. 286 din 11 mai 2016).