Decizia CCR nr. 329/2016Paragraful 19

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, reţinând că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, în cadrul căruia se pot observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda [lit. a) ], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amenda [lit. b) şi c) ], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni [lit. d) ] şi un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită - închisoare şi amenda [lit. e) ]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal]. Curtea a observat că, anterior, sancţionarea concursului de infracţiuni era reglementată în dispoziţiile art. 34 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, fiind consacrat, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni, sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, pedeapsa cea mai grea care se aplica în cazul concursului de infracţiuni sau amenda cea mai mare - în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai amenzi, putând fi sporită de instanţă la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care a atras acea pedeapsă, cu posibilitatea aplicării şi a unui spor special de până la 5 ani, în cazul în care instanţa considera că pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special, nu ar fi îndestulătoare pentru asigurarea unei sancţionări corespunzătoare a concursului de infracţiuni. Agravarea pedepsei avea caracter excepţional, de vreme ce, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica necondiţionat şi în mod absolut în toate cazurile, instanţa având posibilitatea să facă abstracţie de posibilitatea adăugării unui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni. Aşadar, sporirea pedepsei celei mai grele sau a amenzii celei mai mari nu era obligatorie, ci facultativă, instanţa având opţiunea să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei ori, dimpotrivă, să renunţe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracţiune concurentă era o infracţiune care prezenta un pericol social redus. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanţei atât sub raportul necesităţii, cât şi cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanţa având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor concurente, rezultat din toate datele şi împrejurările obiective şi subiective ale acestora, posibilitatea instanţei de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condiţiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante, în cazul concursului de infracţiuni (paragrafele 18-20).