Decizia CCR nr. 262/2016Paragraful 32

27. În conformitate cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 142 şi 143, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României. Curtea reţine că stipularea în Constituţie a procedurii de desemnare a judecătorilor constituţionali constituie o garanţie a independenţei acestora şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce le revin conform Legii fundamentale. Totodată, Curtea observă că această funcţie este una de rang înalt în cadrul autorităţilor statului, rolul său fundamental derivând din competenţele care revin Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, menită să garanteze supremaţia Constituţiei. În esenţă, mandatul judecătorilor constituţionali are următoarele particularităţi: este un mandat de drept constituţional, deoarece este reglementat prin Constituţie [art. 142 alin. (2) teza întâi]; dobândirea, exercitarea şi încetarea mandatului se realizează în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; este un mandat exercitat în cadrul unei autorităţi jurisdicţionale; este unic, neputând fi reînnoit sau prelungit [art. 142 alin. (2) teza a doua din Constituţie]; pe durata exercitării mandatului, judecătorul constituţional este inamovibil, se bucură de imunitate şi este incompatibil cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior (art. 61 din Legea nr. 47/1992). Toate aceste trăsături definesc regimul juridic al mandatului judecătorului constituţional ca fiind un regim constituţional, Legea fundamentală instituind garanţiile privind exercitarea acestuia.