Decizia CCR nr. 231/2016Paragraful 21

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, sens în care este Decizia nr. 649 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 7 ianuarie 2015, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în esenţă, că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie să fie în toate cazurile gratuit. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a arătat că art. 21 din Constituţie nu instituie nicio interdicţie cu privire la taxele în justiţie, fiind legal şi normal ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Mai mult, în virtutea dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 alin. (1) , potrivit cărora "Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice", plata taxelor şi a impozitelor reprezintă o obligaţie constituţională a cetăţenilor. De asemenea, Curtea a reţinut că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii (a se vedea Decizia nr. 418 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 24 iulie 2015). În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut, acest drept putând fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57).