Decizia CCR nr. 210/2016Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale şi ale art. 53 alin. (2) privind condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, arată că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal, recunoscut de către toate legislaţiile statelor de drept, consacră regula că orice sancţiune, pentru a-şi atinge scopul preventiv-educativ, trebuie să fie strict individualizată, ceea ce înseamnă adaptarea ei cantitativă şi calitativă în raport de natura şi gradul de pericol social al faptei şi de persoana făptuitorului. Pentru a se putea aplica acest principiu, "sancţiunile de drept penal trebuie să fie adaptabile, atât din punct de vedere al cuantumului, cât şi al calităţii, adică să poată fi proporţionalizate în raport de faptă şi de persoana făptuitorului". Principiul individualizării (proporţionalizării) sancţiunilor de drept penal este realizat prin cele trei categorii de individualizare: legală, pe care o face legiuitorul, judiciară pe care o realizează judecătorul, şi administrativă, care intervine în faza de executare. Individualizarea legală revine legiuitorului, Parlamentului, şi se realizează prin operaţiunea de stabilire prin lege a sancţiunilor de drept penal: pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă. În această etapă, legiuitorul stabileşte pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă, în abstract, importanţei valorii sociale ocrotite prin incriminare. În cadrul acestei operaţiuni, "trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental care face obiectul limitării impuse de sancţiune şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea" (M. Cobo del Rosal, T.S. Vives Anton, "Derecho penal. Parte General", p. 88). În doctrina de specialitate s-a subliniat şi motivat necesitatea determinării pedepsei legale de către legiuitor, arătându-se că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, pentru că ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei (M. Verdussen, "Contours et enjeux du droit constitutionnel penal", p. 158-159). Totodată, în doctrină, s-a arătat că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate, minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport de particularităţile faptei şi de persoana infractorului (Florin Streteanu, "Drept Penal. Partea Generală", Ed. Rosetti, 2003, p. 85-86). În raport de aceste cerinţe ale individualizării legale, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, care prevăd aplicarea obligatorie de către judecător a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în cazul concursului de infracţiuni, sunt contrare prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât judecătorul este lipsit de dreptul şi obligaţia sa de a proceda la proporţionalizarea judiciară a pedepsei rezultante, ceea ce încalcă principiul constituţional al individualizării sancţiunilor de drept penal. Practic, în cazul concursului de infracţiuni, după prima etapă, în care judecătorul individualizează pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă, în cea de a doua etapă, în care trebuie să se proporţionalizeze pedeapsa rezultantă, judecătorul devine un simplu instrument, un executant automat al aplicării unui spor prestabilit, obligatoriu, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în prima etapă, ceea ce contravine principiului general al separaţiei puterilor în stat, prin aceea că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, instituite de legiuitor, reprezintă o imixtiune a puterii legislative în domeniul puterii judecătoreşti.