Decizia CCR nr. 179/2016Paragraful 22

18. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenţie, orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor aceluiaşi art. 5, are dreptul la reparaţii, paragraful 5 al art. 5 din Convenţie fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. În aplicarea normelor europene precitate, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, pronunţată în Cauza N. C. împotriva Italiei, paragraful 49, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie sunt aplicabile în cazul unei privări de libertate în condiţii contrare prevederilor paragrafului 1 al acestui articol. S-a arătat, de asemenea, că dreptul la reparaţii prevăzut la paragraful 5 al art. 5 din Convenţie presupune ca încălcarea dispoziţiilor unuia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită fie de către o instanţă naţională, fie de către o instituţie prevăzută prin Convenţie. Prin aceeaşi hotărâre, paragraful 52, s-a statuat că dreptul la reparaţii, garantat prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie, trebuie asigurat, în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată în Cauza Wassink împotriva Olandei, paragraful 37, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statelor contractante nu le este interzisă condiţionarea acordării unei indemnizaţii de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât în domeniul art. 5 paragraful 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absenţa unui prejudiciu, dar nu există obligaţia de reparare fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat. În acest sens, dispoziţiile art. 5 din Convenţie condiţionează acest drept la reparaţie de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenţia legitimă. Astfel, în Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 301 şi dispozitivul hotărârii, pct. 3-6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat atât încălcarea art. 5 paragraful 1 (arestarea fără existenţa unor raţiuni plauzibile că s-ar sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni) şi, deopotrivă, încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 (deţinerea a fost ordonată de o persoană care nu avea calitatea de "magistrat", în sensul Convenţiei, şi că persoana nu a fost condusă "de îndată" în faţa unui asemenea magistrat), precum şi încălcarea art. 5 paragraful 4 (deoarece tribunalul nu a statuat într-un termen scurt cu privire la legalitatea deţinerii sale), dar şi a art. 5 paragraful 5 (pentru a nu fi obţinut reparaţie pentru detenţie ilegală în dreptul intern), suma acordată petentului cu titlu de despăgubiri fiind una globală, însă cu temeiuri juridice diferite, dar care se integrează dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi susţin protejarea dreptului la libertate şi siguranţă ca drept fundamental al omului. Curtea reţine, totodată, şi Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată în Cauza Nolkenbockhoff împotriva Germaniei, paragraful 36, prin care s-a statuat că nicio prevedere din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei.