Decizia CCR nr. 105/2016Paragraful 11

7. În continuare, referitor la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16, instanţa invocă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013, apreciind că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul art. 129 din Constituţie. Susţine că în lumina acestei norme constituţionale trebuie privită şi critica privind presupusa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, arată că prin enumerarea limitativă a hotărârilor care nu pot fi supuse căii extraordinare de atac a recursului în casaţie legiuitorul nu a intenţionat să îngrădească nici accesul liber la justiţie ori dreptul la un recurs efectiv şi nici caracterul unic, imparţial şi egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei. În final, instanţa face referire la Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, text care, de asemenea, prevede o categorie de hotărâri care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.