Decizia CCR nr. 52/2016Paragraful 19

15. Prin Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011, Curtea a statuat că, având în vedere dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanţei de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluţionare a contestaţiei. Curtea a mai reţinut că în toate cazurile, ulterior pronunţării deciziei de către organul fiscal, contestatorul nemulţumit poate ataca această decizie la instanţa de contencios administrativ competentă. În soluţionarea cererii, instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, adică şi asupra actelor administrative fiscale contestate în faţa organului fiscal. De asemenea, Curtea a reţinut că eventualul comportament al părţilor sau al instituţiilor administrative care determină o întârziere în soluţionarea contestaţiei nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una ce ţine exclusiv de conduita părţilor implicate, conduită ce nu este determinată de textul de lege criticat. Or, Curtea Constituţională judecă numai în drept, astfel încât conduita procesuală a contribuabilului contestator sau a organului fiscal, ori unele decizii administrative sau judecătoreşti discutabile nu pot constitui temei pentru constatarea neconstituţionalităţii unor texte legale.