Decizia CCR nr. 51/2016Paragraful 50

43. În ceea ce priveşte materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, paragrafele 93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a "previzibilităţii" legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [a se vedea Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, (paragraful 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (paragraful 46)]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în cazul informării altor părţi; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse [a se vedea, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, (paragraful 34)].