Decizia CCR nr. 891/2015Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile legale prin care unităţile deţinătoare ale imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 sunt repuse în termenul de soluţionare a notificărilor, în sensul de a li se mai acorda un nou termen în funcţie de numărul de notificări pe care le mai au de soluţionat, sunt neconstituţionale. Precizează că persoanelor care aveau înregistrate dosare pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu li se aplică aceste texte, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014. În schimb, faţă de cei care au introdus acţiunea după acest moment, se invocă excepţia prematurităţii cererii. Aceasta constituie o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii în ce priveşte persoanele îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001. Arată că introducerea unei acţiuni în justiţie pentru obligarea unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea nu reprezintă o obligaţie legală, ci fiecare persoană, în funcţie de diligenţa sa, urmează să formuleze o astfel de acţiune. Ca atare, nu se poate justifica sancţionarea acestor persoane pentru faptul că nu aveau la momentul intrării în vigoare a legii o astfel de acţiune introdusă pe rolul instanţelor. Consideră că, în lipsa dosarelor de fond din care să rezulte că acţiunile au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Curtea Constituţională nu era învestită cu constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii aplicării acestor termene prevăzute la art. 33 din lege persoanelor îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001 care nu aveau dosare pe rol, astfel că aceasta nu se putea pronunţa în condiţiile nesesizării sale. Mai arată că, în motivarea Deciziei nr. 88 din 27 februarie 2014, nu se face nicio referire la cei care au înregistrat dosarele după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, mai exact, nu se precizează de ce legea este constituţională în ceea ce îi priveşte, atâta vreme cât şi ei aveau un drept la acţiune care a fost înfrânt, invalidat, prin reglementări neconstituţionale. În consecinţă, susţine că prevederile art. 4 şi art. 33 coroborate, în interpretarea dată acestora de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, încalcă principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor aparţinând aceleiaşi categorii, şi anume persoane îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001. Arată că se încalcă şi accesul liber la justiţie faţă de faptul că, după expirarea termenului de 60 de zile de la depunerea notificării, instituit de art. 25-26 din Legea nr. 10/2001, persoanelor îndreptăţite li s-a născut deja dreptul la acţiune în ceea ce priveşte obligarea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea. Precizează că, după ce a fost actual timp de peste 10 ani, acest drept a devenit prematur prin efectul Legii nr. 165/2013. Susţine că această îngrădire a accesului la justiţie nu era necesară şi nici proporţională cu situaţia care a determinat-o, nefiind întrunite niciuna din condiţiile art. 53 din Constituţie.