Decizia CCR nr. 895/2015Paragraful 39

25. Expunerea de motive a legii, avizul Consiliului Legislativ şi punctul de vedere al Guvernului nu fac nicio referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009; expunerea de motive a legii menţionează doar că noua soluţie legislativă este justificată de "creşterea volumului de activitate al instanţelor de executare din cauza numărului relativ mare de cereri de încuviinţare a executării silite" şi că, "pentru a elimina inconvenientul rezultat din această sporire a competenţei [instanţelor judecătoreşti - s.n.], se impune eliminarea etapei de încuviinţare a executării silite din competenţa instanţei şi atribuirea acestei sarcini executorului judecătoresc". În consecinţă, prin adoptarea Legii nr. 138/2014, încuviinţarea executării silite a fost dată în competenţa executorului judecătoresc, ceea ce echivalează cu preluarea în noul Cod de procedură civilă a unei soluţii legislative constatată în precedent ca fiind neconstituţională. Indiferent de motivaţiile care au fost avute în vedere la adoptarea Legii nr. 138/2014, legiuitorul nu poate încălca exigenţele constituţionale stabilite prin deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, ci trebuie să găsească alte modalităţi de rezolvare a dificultăţilor întâmpinate în practică în acord cu Constituţia. În acest sens, Curtea, în repetate rânduri, a statuat că "adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" [a se vedea Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, şi Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 38].