Decizia CCR nr. 879/2015Paragraful 17

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că procedura judecării cauzelor în cazul recunoaşterii învinuirii, prevăzută la art. 375, 377 şi 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, corespunde nevoii de eficientizare a judecăţii şi are ca scop asigurarea celerităţii procesului penal, în situaţiile în care desfăşurarea lui potrivit procedurii obişnuite ar fi inutilă, întrucât inculpatul recunoaşte faptele săvârşite. Recunoaşterea învinuirii are loc în faza judecăţii în primă instanţă. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare şi soluţionare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaşte situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoaşterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii. În acelaşi scop, al asigurării celerităţii procesului penal, prin noul Cod de procedură penală, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, integral devolutivă, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând, totodată, eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, conform art. 433-451 din Codul de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Pentru aceste considerente, conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate la următoarele: în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În completare, alin. (2) al art. 438 prevede că situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, conform alin. (2) al art. 434 din Codul de procedură penală, hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire; hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă; hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor şi a reabilitării; soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii şi hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (paragrafele 11-16).