Decizia CCR nr. 754/2015Paragraful 41

33. Cât priveşte invocarea de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate a deciziilor nr. 3 din 4 aprilie 2011 şi nr. 11 din 8 octombrie 2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, Curtea Constituţională a observat că acestea au vizat o situaţie existentă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2011, iar aspectele rezultate din aceste decizii nu mai subzistă în actuala reglementare, care a stabilit un sistem de salarizare unitar pentru personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ. De altfel, legiuitorul nu este obligat la adoptarea unei soluţii legislative care să preia cele stabilite în decizia pronunţată în urma soluţionării unui recurs în interesul legii, ci poate adopta o reglementare nouă şi neechivocă (Decizia nr. 338 din 30 aprilie 2015, paragraful 27). Decizia pronunţată în urma promovării unui recurs în interesul legii reprezintă rezultatul unei activităţi de interpretare a legii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 221 din 9 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 26 aprilie 2010), şi nu de legiferare (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009), şi îşi găseşte aplicabilitatea atât timp cât temeiul de drept, mai precis norma interpretată, este în vigoare. De altfel, aceste considerente de principiu se regăsesc în prevederile art. 518 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării".