Decizia CCR nr. 583/2015Paragraful 23

17. Curtea a mai reţinut că, având în vedere că reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca acesta, odată cu formularea pretenţiilor, să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, prin aceasta dându-se expresie şi dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. De aceea, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se depun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Reglementarea sancţiunii decăderii ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", şi urmăreşte disciplinarea părţilor din proces şi asigurarea celerităţii judecării cauzei, părţile având posibilitatea încă din etapa anterioară judecăţii de a indica dovezile. Totodată, sancţiunea procesuală a decăderii asigură părţilor un cadru procesual stabil, ceea ce determină previzibilitatea desfăşurării ulterioare a procesului, corespunzător noii viziuni a reglementării procesual civile.