Decizia CCR nr. 323/2015Paragraful 29

20. Cu privire la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea discriminării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta nu are o existenţă autonomă şi nu poate fi invocat decât prin raportare la alte dispoziţii ale Convenţiei sau protocoalelor sale adiţionale. În acest sens este, spre exemplu, Decizia de inadmisibilitate din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Coriolan Gabriel Ioviţoni şi alţii împotriva României, paragraful 52. Cu toate acestea, Curtea a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 25 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 112, că art. 14 din Convenţie se aplică şi acelor drepturi "adiţionale" care se subsumează scopului general al oricărui articol din Convenţie, drepturi pe care statul a decis să le reglementeze. Referitor la conceptul de "discriminare", Curtea a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere, în acest sens, fiind, de exemplu, hotărârile din 13 iunie 1979 şi 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, respectiv Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24. Totodată, Curtea a stabilit că statele beneficiază de o marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar această marjă de apreciere este largă atunci când vizează măsuri de strategie economică sau socială. În acest sens sunt, de exemplu, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60 şi Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragrafele 61 şi 83.