Decizia CCR nr. 316/2015Paragraful 25

19. De asemenea, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, pronunţându-se asupra constituţionalităţii prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau de a invalida decizia entităţii învestite de lege care conţine propunerea de acordare de măsuri reparatorii şi, după caz, să aprobe punctajul cuvenit, Curtea a reţinut că această atribuţie nu este de natură să aducă atingere stabilităţii raporturilor juridice, întrucât oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalităţii dreptului de proprietate. Prin decizia menţionată Curtea a mai observat că invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări, şi anume constatarea posibilităţii restituirii în natură a imobilului respectiv, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepţia Legii nr. 165/2013, conform principiului enunţat în art. 2 lit. a) din lege, ori constatarea faptului că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat, ca urmare a verificării documentelor în completare solicitate entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante, potrivit art. 21 alin. (5) din acelaşi act normativ. Aşa cum s-a reţinut în decizia menţionată, scopul unei verificări suplimentare faţă de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situaţii generatoare de inechităţi, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea aceluiaşi imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu şi exclusiv ori recunoaşterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, stabilirea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranţei legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă, o garanţie a recunoaşterii acestuia în mod just.