Decizia CCR nr. 250/2015Paragraful 25

20. Curtea a constatat, totodată, că aspectele legate de identificarea faptei şi vinovăţia autorului aşa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăţi referitoare la aplicarea pedepsei şi la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 72 din Codul penal din 1969, la stabilirea şi la aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a aceluiaşi cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, aşa cum rezultă din chiar alin. 1 şi 2 al art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1969, inculpatul, din proprie voinţă, poate declara că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu şi poate solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi, cu titlu de excepţie, pe baza unor înscrisuri în circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen. În consecinţă, această procedură, pe lângă beneficiul celerităţii, este de natură a oferi inculpaţilor şi alte raţiuni pentru a depune toate diligenţele necesare apărării ori pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de obţinerea unor acte în circumstanţiere, de legitimă apărare, de scuza provocării ori altele asemenea. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată.