Decizia CCR nr. 206/2015Paragraful 18

14. Această concluzie se fundamentează pe ideea că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal operează cu două noţiuni, şi anume pedeapsă prevăzută de lege şi sancţiune aplicată, care impun aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă după condamnarea definitivă a inculpatului numai dacă sancţiunea aplicată depăşeşte maximumul special al pedepsei prevăzute de lege, fără a se lua în considerare alte cauze de reducere ori de majorare a pedepsei care apar valorificate în sancţiunea deja aplicată. De altfel, art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunţării sale, cât şi în cel al executării). De aceea, în acord şi cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie referitor la principiul legalităţii pedepsei, după condamnare nu se pot repune în discuţie aspecte legate de reindividualizarea pedepsei, unica raţiune de a fi a aplicării legii penale mai favorabile în acest caz constând în înlăturarea de la executare a acelei părţi din sancţiune care depăşeşte maximumul prevăzut de legea nouă.