Decizia CCR nr. 181/2015Paragraful 23

16. În ce priveşte dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, criticate prin faptul că ignoră dreptul la acţiune născut în temeiul vechii legislaţii, ca urmare a nesoluţionării notificării în termenele prevăzute de art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că aceste critici nu pot fi reţinute. În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat constant, cu valoare de principiu, că regula constituţională a liberului acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionări (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 283 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 30 mai 2012). În acest caz, condiţionarea o reprezintă necesitatea împlinirii termenelor prevăzute la art. 33 din Legea nr. 165/2013. Prin Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, precitată, par. 23, Curtea a arătat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX din 19 martie 2007, pronunţate într-un recurs în interesul legii, prin care recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.