Decizia CCR nr. 123/2015Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că au obţinut o hotărâre judecătorească prin care Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a comunei Apahida şi Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Cluj au fost obligate la emiterea titlului de proprietate şi la punerea în posesie pentru anumite suprafeţe de teren. Precizează că, în prezent, statul român deţine dreptul de proprietate privată asupra acelor terenuri, iar Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" (R.A.-A.P.P.S.) deţine dreptul de administrare. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 s-a stabilit vânzarea la licitaţie a terenurilor în cauză, evidenţiate în textul de lege criticat, respectiv pct. 51 din anexa nr. 3 la ordonanţa de urgenţă menţionată. Arată că există o contradicţie între normele cuprinse în acelaşi act normativ, întrucât art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 prevede că pot fi vândute în condiţiile ordonanţei de urgenţă doar imobilele proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A.-A.P.P.S., care au situaţia juridică clarificată şi nu sunt grevate de sarcini. Susţin autorii excepţiei că dispunerea vânzării la licitaţie a unui imobil asupra căruia o instanţă de judecată a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unui particular încalcă dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă Hotărârea din 21 iulie 2005 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Străin şi alţii împotriva României referitoare la vânzarea de către stat a imobilului revendicat de reclamanţi, refuzându-le, aşadar, restituirea acestuia, deşi exista o hotărâre judecătorească de admitere a acestei pretenţii. De asemenea, menţionează şi Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că imposibilitatea proprietarului unui bun, având dreptul recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, de a intra în posesia bunului respectiv constituie o privare de proprietate realizată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.