Decizia CCR nr. 634/2014Paragraful 27

20. În plus, Curtea remarcă totodată că autorii prezentei excepţii încearcă să argumenteze neconstituţionalitatea prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 41 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013 susţinând că instanţa de contencios constituţional ar trebui să utilizeze un raţionament similar celui dezvoltat de aceasta în considerentele Deciziei nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014, prin care a constatat neconstituţionalitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006. Prin decizia invocată, Curtea a statuat că instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unor creanţe asupra statului, în condiţiile în care acestea erau deja exigibile în baza primei eşalonări, nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă. Curtea constată că nu poate fi reţinut argumentul autorilor prezentei excepţii de neconstituţionalitate bazat pe pretinsa identitate de situaţie juridică, de natură a determina aplicarea unui raţionament similar celui care a condus la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013. Între cele două reglementări există diferenţe majore, constând, pe de o parte, în durata perioadei pe care eşalonarea plăţii a fost preconizată de legiuitor, de 10 ani în cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, faţă de 5 ani în cazul Legii nr. 165/2013, iar, pe de altă parte, în prelungirea excesivă prin eşalonări succesive în primul caz, faţă de caracterul unic al eşalonării prevăzute prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.