Decizia CCR nr. 582/2014Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că dispoziţiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor. În acest sens, arată că instanţa de judecată este obligată ca, odată stabilit cuantumul cauţiunii şi efectuată plata acesteia, să dispună admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, fără să aibă posibilitatea de a aprecia asupra fondului cererii formulate, potrivit propriilor convingeri care îşi au izvorul în lege, fiind, astfel, încălcate atributele de independenţă şi imparţialitate ale judecătorilor şi, implicit, dreptul la un proces echitabil. Or, rolul instanţei de judecată cu privire la admiterea unei sesizări nu trebuie să fie unul pur formal, executant, constrângând, astfel, instanţa să dea o hotărâre formală, ci soluţia trebuie să aparţină întotdeauna exclusiv instanţei, întrucât, în caz contrar, judecătorul nu mai este independent, imparţial şi supus numai legii. Nu se poate afirma că o apreciere a temeiniciei cererii s-ar realiza într-o primă etapă, cu ocazia admiterii în principiu a cererii, aşa cum s-ar deduce din interpretarea art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, întrucât admiterea în principiu presupune examinarea formală a îndeplinirii unor condiţii prevăzute de lege, după care urmează aprecierea magistratului asupra temeiniciei cererii, aspect care rezultă din dispoziţiile art. 216 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală privind condiţiile generale pe care le presupune acordarea controlului judiciar pe cauţiune, care prevăd că magistratul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 216 alin. (1) din Codul de procedură penală, inclusiv cea referitoare la plata în prealabil a cuantumului cauţiunii stabilite de instanţă. Consideră că această soluţie privind actul de deliberare în integralitatea lui trebuie să subziste chiar dacă instanţa s-a mai pronunţat asupra problemei supuse dezbaterii într-o primă etapă unde a analizat alte aspecte faţă de cele care se pun în discuţie în ultima etapă când se pronunţă asupra fondului chestiunii supuse dezbaterii, respectiv asupra admiterii sau respingerii sesizării formulate. Apreciază că legiuitorul nu a dorit să dea o altă abordare instituţiei controlului judiciar faţă de vechea reglementare care prevedea că examinarea sesizării se realizează în două etape, una care privea îndeplinirea unor condiţii legale (art. 160^8 din Codul de procedură penală din 1968), după care se stabilea cuantumul cauţiunii, care, odată achitată, ducea la admiterea în principiu a cererii şi la fixarea unui nou termen de judecată pentru examinarea fondului, respectiv a temeiniciei cererii, care se realiza în a doua etapă când instanţa dispunea asupra măsurii procesuale solicitate (art. 160^8a din Codul de procedură penală din 1968). Aşadar, inadvertenţele existente în cuprinsul dispoziţiilor legale actuale enumerate mai sus nu existau în vechea reglementare şi trebuie să fie înlăturate prin controlul de constituţionalitate.