Decizia CCR nr. 348/2014Paragraful 21

15. Astfel cum a reţinut Curtea în deciziile menţionate, dispoziţia legală criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129 potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Este adevărat că legea este cea care stabileşte instanţa competentă, însă din cauza generalităţii sale - circumscripţia curţii de apel -, textul art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă lasă o marjă largă de apreciere creditorului, care, în mod indirect, este cel care stabileşte instanţa de executare prin alegerea executorului judecătoresc. Astfel, Curtea reţine că potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, în circumscripţia curţilor de apel funcţionează tribunale, iar în circumscripţiile acestora din urmă sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti. În România funcţionează 15 curţi de apel, iar numărul judecătoriilor care funcţionează în circumscripţia acestora variază în funcţie de judeţele care sunt arondate fiecărei curţi de apel (spre exemplu, de la 7 judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Braşov până la 21 de judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti). În această situaţie, Curtea reţine că, prin conferirea unui asemenea drept procesual creditorului, legea nu a făcut altceva decât să creeze premisa normativă necesară pentru ca acesta să se substituie chiar legiuitorului, ceea ce contravine principiului constituţional prevăzut de art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia legiuitorului îi revine sarcina stabilirii în concret a instanţei competente. Or, legiuitorul nu are competenţa constituţională de a lăsa la aprecierea părţilor stabilirea instanţei competente să judece o cerere adresată justiţiei, oricare ar fi natura acestei cereri.