Decizia CCR nr. 299/2014Paragraful 13

9. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate şi că împrejurarea că dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, nu şi celor ce se află în curs de soluţionare la instanţele de fond sau de apel, este determinată de faptul că actele procesuale şi procedurale efectuate potrivit legii în vigoare îşi păstrează valabilitatea şi după abrogarea legii de procedură sub imperiul cărora au fost efectuate. Se susţine că situaţia prezentată este una tranzitorie, care priveşte doar cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv cele aflate în termenul de declarare a recursului, iar nu şi cauzele ce se soluţionează în fond sau în apel, în privinţa cărora devin incidente prevederile legale în vigoare la data exercitării acţiunii sau căii de atac. Prin urmare, se observă că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 rămân supuse căilor de atac şi motivelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, potrivit regulii "tempus regit actum". Se subliniază că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a statuat că "dreptul relativ la exercitarea căilor de atac este fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi, în aceste condiţii, nicio cale de atac nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nicio cale de atac existentă în momentul pronunţării nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate, de către o lege posterioară", iar "o cale de atac se exercită doar împotriva hotărârilor pronunţate după intrarea sa în vigoare" (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 9 din 7 martie 1994 şi nr. 96 din 24 septembrie 1996). În acest context, se apreciază că instituirea unor reguli speciale, în ceea ce priveşte strict calea de atac a recursului, nu este contrară principiului nediscriminării, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor, şi că normele legale criticate se aplică în mod egal tuturor părţilor aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.