Decizia CCR nr. 282/2014Paragraful 19

14. Faţă de critica autoarei excepţiei, Curtea constată că atât prevederile art. 2 din Legea nr. 103/1992, cât şi cele ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, republicată, au enunţat explicit dreptul exclusiv al cultelor religioase de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult. În acest context, Curtea reţine că pentru exercitarea libertăţii de religie sunt necesare anumite bunuri strâns legate de activitatea de cult, şi anume obiecte de cult, veşminte liturgice, icoane, lumânări, manuale teologice etc. Este însă dreptul fiecărui cult de a stabili, în conformitate cu propria tradiţie, care sunt obiectele de cult specifice şi caracteristicile acestora. Aceste obiecte definesc identitar anumite comunităţi religioase faţă de altele şi de aceea producerea şi comercializarea lor s-a realizat, în mod tradiţional, în România, sub controlul cultelor, Legea nr. 103/1992 constituind expresia juridică a acestei realităţi, având drept scop prezervarea identităţii originare a cultului religios. Întrucât fiecare religie presupune o practică şi rituri specifice, prin textul de lege criticat legiuitorul a reglementat, în mod firesc, ca persoanele, fizice sau juridice, interesate în producerea sau valorificarea obiectelor de cult, să se supună regulilor cultului respectiv. Legea nr. 103/1992 stabileşte, de asemenea, şi un drept de proprietate intelectuală şi de protejare a propriei imagini a fiecărui cult religios, considerându-se a fi în interesul statului şi al cetăţenilor, în funcţie de apartenenţa religioasă, de a nu da ocazia unor agenţi economici să interfereze în ceea ce constituie tocmai specificul activităţii cultelor. Această reglementare legală este menită şi de a asigura ca unele bunuri cu destinaţie cultică să nu fie produse în condiţii care să le altereze caracterul sacru sau să fie comercializate în condiţii inadecvate. Din aceste considerente, legiuitorul a considerat necesar ca producerea sau valorificarea acestora de către alte persoane, fizice sau juridice, decât cultele religioase să se poată face numai cu autorizarea lor prealabilă, dată în condiţiile stabilite de către fiecare cult în considerarea propriei sale exclusivităţi.