Decizia CCR nr. 221/2014Paragraful 25

16. Prin Decizia nr. 1.289 din 14 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 4 şi art. 146 din Codul penal, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Curtea a constatat că art. 146 din Codul penal din 1969 cuprinde o normă cu caracter explicativ prin care se lămureşte înţelesul expresiei "consecinţe deosebit de grave" şi că această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni. Totodată, Curtea a reţinut că este neîntemeiată şi susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. Curtea a subliniat faptul că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial. De asemenea, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că, "într-o societate democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a articolului 6 paragraful 1, referitor la dreptul la un proces echitabil, nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii" (Hotărârea din 17 ianuarie 1970, paragraful 5, în Cauza Delcourt împotriva Belgiei).