Decizia CCR nr. 156/2014Paragraful 38

Referitor la critica privind inexistenţa unei stări de urgenţă, astfel cum este reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, Curtea reţine că nici aceasta nu este întemeiată, de vreme ce autorul excepţiei porneşte de la o ipoteză greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi prevăzute de art. 53 din Constituţie ar fi trebuit declarată starea de urgenţă sau de asediu, instituţii prevăzute la art. 93 - "Măsuri excepţionale" din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de urgenţă sau asediu poate avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie.