Decizia CCR nr. 146/2014Paragraful 29

Mai mult, prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că raţiunea instituirii unei căi de atac reprezintă un remediu procedural pentru apărarea dreptului pretins afectat, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, el semnificând posibilitatea atacării oricărui act al unei autorităţi publice prin care s-ar încălca orice drept recunoscut de legislaţia internă. Prin urmare, art. 13 din Convenţie garantează existenţa, la nivel naţional, a unui grad de jurisdicţie care ar impune drepturile şi libertăţile aşa cum sunt consacrate în actul internaţional. Astfel, această prevedere are drept consecinţă exigenţa unui remediu intern menit să facă posibilă examinarea conţinutului unei "plângeri temeinice" în baza Convenţiei şi să ofere o soluţionare adecvată. Domeniul de aplicare al obligaţiei pe care art. 13 o impune statelor contractante variază în funcţie de natura plângerii reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franţei, paragraful 53). Or, prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală reprezintă tocmai consacrarea legală a acestor exigenţe.