Decizia CCR nr. 134/2014Paragraful 19

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 140^3 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prin Decizia nr. 15 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, Decizia nr. 176 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 16 martie 2006, şi Decizia nr. 147 din 23 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că folosirea căilor de atac se realizează în condiţiile legii, astfel cum prevede art. 129 din Constituţie. Prin urmare, Curtea a constatat că este de competenţa exclusivă a legiuitorului stabilirea căilor de atac şi a condiţiilor în care pot fi exercitate potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, care prevede: "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Curtea a subliniat, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (7) din Constituţie, "Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege". Totodată, Curtea a statuat că faptul că încheierea de şedinţă prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu este supusă separat căii de atac a recursului nu aduce atingere dreptului unei persoane de a se adresa justiţiei sau posibilităţii de a folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. În acest sens, Curtea a reţinut că lipsa reglementării privind exercitarea căii de atac a recursului împotriva unor atare încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei.