Decizia ÎCCJ nr. 23/2022 (RIL)Punctul IX

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: IX.1. Analiza condițiilor de admisibilitate Potrivit dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii, formulat de titularul îndrituit, învestește Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unei chestiuni de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești. Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. Sub sancțiunea respingerii cererii de recurs, ca inadmisibilă, aceasta trebuie să fie însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecății a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Potrivit dispozițiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se regăsește printre subiecții de drept ce pot promova recurs în interesul legii, astfel încât condiția referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. Deopotrivă, se reține că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate cele două orientări jurisprudențiale diferite în soluționarea aceleiași probleme de drept a cărei dezlegare se solicită, cu argumentele acestora, fiind atașate copii ale hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele naționale. Ca urmare, se constată îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii. ... IX.2. Dispoziții legale relevante Codul de procedură penală din 1968 + Articolul 28^1 Competența Curții de Apel Curtea de Apel: 1. judecă în primă instanță: (...) b) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii și tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe, precum și de avocați, notari publici, executori judecătorești și de controlorii financiari ai Curții de Conturi; ... (...) b^2) infracțiunile săvârșite de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe. ... ... + Articolul 29 Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție: 1. judecă în primă instanță: (...) e) infracțiunile săvârșite de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. ... ... Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 49/2022 privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: + Articolul 38 Competența curții de apel (1) Curtea de apel judecă în primă instanță: (...) c) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe; ... (...) f) infracțiunile săvârșite de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe; (…) ... (...) + Articolul 40 Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție (1) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală în forma ulterioară modificării prin Legea nr. 49/2022 privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: + Articolul 38 Competența curții de apel (1) Curtea de apel judecă în primă instanță: (...) c) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe. ... (...) + Articolul 40 Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție (1) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe. ... IX.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține următoarele: Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se solicită ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească instanța competentă să soluționeze cauze penale având ca obiect infracțiuni săvârșite de judecătorii și procurorii care au dobândit un grad profesional superior celui al instanței/parchetului la care își desfășoară efectiv activitatea. Dezlegarea acestei probleme implică analiza dispozițiilor legale care reglementează competența personală a instanțelor în cauze penale privind infracțiuni săvârșite de judecători și procurori și stabilirea faptului dacă gradul profesional al magistratului reprezintă un criteriu relevant pentru determinarea competenței după calitatea persoanei. Dispozițiile legale relevante în lămurirea problemei de drept sunt cuprinse în Codul de procedură penală din 1968, Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (în vigoare) și Legea nr. 49/2022 privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prezentate la pct. IX.2 din prezenta decizie. Din conținutul textelor de lege prezentate se reține că, potrivit Codului de procedură penală din 1968 și Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 49/2022 privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, competența de soluționare în primă instanță a cauzelor penale privind judecătorii și procurorii de la judecătorii, tribunale și curți de apel, respectiv de la parchetele care își desfășoară activitatea pe lângă aceste instanțe aparținea curților de apel, iar Înaltei Curți de Casație și Justiție îi reveneau spre soluționare cauze penale privind infracțiuni săvârșite de judecătorii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. După modificarea adusă Codului de procedură penală prin Legea nr. 49/2022 privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, reglementarea în vigoare, curțile de apel judecă în primă instanță numai cauze privind judecători și procurori de la judecătorii și tribunale, respectiv de la parchetele care își desfășoară activitatea pe lângă aceste instanțe, fiind prevăzută în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționarea cauzelor privind infracțiuni săvârșite de judecătorii de la curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe. De observat că normele de competență după calitatea persoanei, indiferent de evoluția lor în timp, în vechea reglementare, precum și în legea de procedură penală în vigoare (în forma avută înainte și după modificarea adusă prin Legea nr. 49/2022 privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală), nu prevăd în conținutul lor nicio referire la gradul profesional al magistratului, determinarea instanței competente realizându-se în toate cazurile exclusiv prin raportare la nivelul instanței la care își desfășoară activitatea respectivul magistrat. Cu toate acestea, instanțele judecătorești au avut interpretări diferite, într-o primă orientare jurisprudențială (Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Brașov și Curtea de Apel Galați), considerându-se că gradul profesional al procurorului prevalează și constituie criteriul în raport cu care se determină competența instanței. Dimpotrivă, în cealaltă orientare jurisprudențială (Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Alba Iulia și Curtea de Apel Iași) se consideră că în aceste cauze competența se stabilește prin raportare la instanța/parchetul la care magistratul își desfășoară efectiv activitatea, fără a mai analiza chestiunea ce vizează gradul profesional superior al magistratului. Rezultă, așadar, că divergența de jurisprudență constatată rezidă în semnificația acordată de instanțe aspectului ce vizează deținerea unui grad profesional superior celui al instanței/parchetului la care magistratul își desfășoară efectiv activitatea, luarea în considerare a acestui criteriu determinând stabilirea competenței în favoarea instanței superioare. Problema de drept sesizată se cere a fi analizată din perspectiva înțelesului noțiunii de grad profesional și, în aceste coordonate, a raportului existent între gradul profesional al magistratului și exercitarea funcției corespondente. În acest sens, relevante în lămurirea problemei de drept în cauză sunt considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 413 din 19 iunie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 24 octombrie 2018) referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 teza finală din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Chiar dacă prin respectiva decizie nu a fost exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, instanța de contencios constituțional a definit noțiunea de grad profesional și semnificația acestuia atunci când gradul profesional nu este aferent funcției pe care magistratul o exercită în concret. În partea relevantă a deciziei mai sus menționate, paragrafele 22-26, Curtea Constituțională a reținut că „(...), promovarea în funcție a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanței judecătorești la care aceștia funcționează. Astfel, în materie de promovare pe funcții de execuție, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcționează la judecătorie sau tribunal, așadar cu grad profesional aferent acestora, pentru a funcționa la o instanță judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze și să promoveze concursul pe post și, ca urmare a obținerii postului, dobândește gradul profesional superior aferent tribunalului sau curții de apel. Este de observat că însuși legiuitorul folosește noțiunea de promovare în funcție, iar odată ce judecătorul a promovat, dobândește rangul și celelalte drepturi aferente acesteia. Prin urmare, gradul profesional este un element component al funcției, și nu invers (paragraful 22). ... 23. De la această regulă, legiuitorul, pentru asigurarea funcționalității și bunei administrări a sistemului instanțelor judecătorești, a reglementat o excepție, și anume promovarea pe loc, văzută ca un mecanism care asigură, la nevoie, completarea funcțiilor rămase vacante la nivelul tribunalului sau curții de apel. Acest mecanism presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curții de apel, fără a funcționa efectiv la instanța judecătorească corespunzătoare. Este o derogare de la situația premisă care leagă gradul profesional de funcția exercitată la o instanță judecătorească de un anumit nivel și permite obținerea gradului profesional distinct de funcția respectivă. Această excepție este justificată de menținerea funcționării instanțelor judecătorești de nivel superior în cazul vacanței unor funcții la nivelul acestora, de necesitatea ocupării posturilor neocupate ca urmare a unor ieșiri individuale din sistemul instanțelor judecătorești. Se constituie astfel un corp de rezervă care poate răspunde imediat, permanent și continuu necesităților și provocărilor determinate de fluctuațiile de personal din cadrul instanțelor judecătorești. (...). ... 24. Această excepție de la regulă nu poate fi generalizată (...).S-ar ajunge la o promovare în grade profesionale, și nu în funcții de execuție. Or, funcția de judecător la o instanță judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător. ... 25. Teza autorilor excepției de neconstituționalitate propune un alt mod de promovare, respectiv în grad profesional, și, odată obținut acest grad, judecătorul va putea fi numit în funcție la instanța corespunzătoare gradului la un moment ulterior în funcție de necesitățile de personal ale sistemului judiciar. Însă, în acest caz, nu mai există o promovare în funcție, ci în grad profesional. Or, promovarea în grad profesional nu este o promovare autentică pentru că ea nu valorizează funcția aferentă instanței judecătorești, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător decât în condiții de excepție, astfel cum s-a arătat anterior. Noul grad profesional obținut nu este aferent funcției pe care o exercită judecătorul la instanța judecătorească de nivel inferior, ci al unei alte funcții ce corespunde unui grad de jurisdicție superior. De aceea, nu se poate concepe decât în condiții de excepție posibilitatea dobândirii de către un judecător de la o instanță judecătorească inferioară a unui grad profesional superior în condițiile în care funcționează tot la instanța ierarhic inferioară. ... 26. Legiuitorul a realizat o ficțiune juridică în sensul că a reglementat posibilitatea judecătorului de la o instanță inferioară să promoveze în grad profesional, cu toate drepturile aferente, dar să exercite, în continuare, funcția de la instanța ierarhic inferioară; astfel, deși activitatea prestată [judecător la o instanță de rang inferior] nu corespunde cu gradul său profesional, judecătorul va avea rangul și va fi salarizat potrivit grilei de salarizare de la instanța ierarhic superioară, considerându-se că prestează aceeași muncă cu judecătorul de la o instanță de rang superior. Deși, ca expresie a egalității formale, este inechitabil ca la o muncă diferită, având în vedere nivelul instanței, doi judecători să fie retribuiți similar, legiuitorul a opus acestei inechități ideea de asigurare a bunei funcționări a justiției, aspect care justifică aplicarea egalității materiale în locul celei strict formale (a se vedea, cu privire la noțiunile de egalitate formală și materială, Decizia nr. 799 din 18 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 19 noiembrie 2015, paragraful 68)“. Tot astfel, prin Decizia nr. 352 din 22 mai 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 30 iulie 2018), referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Curtea Constituțională a reținut că „Principala formă de promovare a magistraților este cea efectivă, întrucât noțiunea de «promovare» implică o avansare în funcție sau într-un grad superior cu desfășurarea propriu-zisă a atribuțiilor ce revin funcției în care s-a promovat, în timp ce promovarea pe loc trebuie privită ca o formă de avansare subsidiară, aceasta presupunând doar obținerea gradului superior, cel promovat într-o asemenea modalitate desfășurându-și în continuare activitatea la aceeași instanță sau parchet“. (paragraful 24) Aceste două decizii ale Curții Constituționale, deși pronunțate în legătură cu reglementarea ce vizează procedura și condițiile de promovare ale judecătorilor și procurorilor la instanțele și parchetele superioare, capătă o relevanță deosebită în problema ce formează obiectul examinării în cauză, în contextul în care divergența de jurisprudență constatată este generată tocmai de interpretarea diferită a semnificației ce poate fi atribuită gradului profesional și cum acesta influențează competența personală a instanțelor atunci când magistratul continuă să își exercite funcția la instanța ierarhic inferioară gradului său profesional. În esență, instanța de contencios constituțional a stabilit că promovarea în funcție a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanței la care aceștia funcționează, iar în materie de promovare, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcționează la judecătorie, cu grad profesional aferent respectivei jurisdicții, pentru a-și desfășura activitatea la instanța judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze și să promoveze concursul pe post și, ca o consecință a obținerii postului, dobândește gradul superior aferent tribunalului sau curții de apel. Ca urmare, reținând că însuși legiuitorul folosește noțiunea de promovare în funcție, și nu în grad profesional, Curtea Constituțională a arătat că gradul profesional este un element component al funcției, și nu invers, ceea ce înseamnă că funcția de judecător la o instanță judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional. S-a mai arătat de către instanța de contencios constituțional că promovarea în grad profesional pe care o conferă promovarea pe loc, mecanism prevăzut de lege ca o excepție de la regula promovării efective și care presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curții de apel, fără a funcționa efectiv la instanța judecătorească corespunzătoare, nu este o promovare autentică, pentru că ea nu valorizează funcția aferentă instanței judecătorești, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător, decât în situații de excepție, și anume în cazul promovării pe loc. Argumentele relevate converg spre concluzia că gradul profesional superior funcției pe care magistratul o exercită la instanța judecătorească de nivel inferior nu constituie un criteriu relevant pentru determinarea competenței instanței în cauzele privind infracțiuni săvârșite de magistrați, conform art. 38 alin. (1) lit. c) și art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală (forma în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, după modificare prin Legea nr. 49/2022 privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală). Așa cum s-a arătat de către instanța de contencios constituțional, funcția de judecător la o instanță judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător. Iar, dacă în cadrul promovării pe funcții de execuție, legiuitorul a prevăzut o excepție, aceea a promovării pe loc, regula fiind cea a promovării efective, nu înseamnă că această derogare de la situația premisă - care leagă gradul profesional de funcția exercitată la o instanță judecătorească de un anumit nivel - poate produce și alte consecințe decât cele anume prevăzute de lege (cum se menționează expres în materie de salarizare), respectiv sub aspectul competenței materiale și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești. Promovarea pe loc, în grad profesional, nu implică și preluarea atribuțiilor specifice funcției în care s-a promovat, fiind necesar în acest sens ca magistratul să participe la concursul de promovare efectivă la instanțele și parchetele corespondente gradului său profesional. Astfel, potrivit art. 46^2 alin. (1) dinLegea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, pot participa la concursul de promovare efectivă la instanțele și parchetele imediat superioare judecătorii și procurorii care au avut calificativul „foarte bine“ la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar în ultimii 3 ani, au dobândit gradul profesional corespunzător instanței sau parchetului la care solicită promovarea și au funcționat timp de cel puțin 2 ani la instanța sau parchetul ierarhic inferior, în cazul promovării în funcțiile de judecător de curte de apel, procuror la parchetul de pe lângă aceasta sau de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În consecința celor arătate, trebuie să se constate că elementul determinant în stabilirea competenței după calitatea persoanei este nivelul instanței/parchetului la care magistratul își desfășoară efectiv activitatea, folosirea în cuprinsul textelor de lege incidente a sintagmei „judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe“, respectiv „de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe“, semnificând apartenența, funcționarea judecătorilor, respectiv a procurorilor la o anumită instanță judecătorească, respectiv la un anumit parchet. Competența după calitatea persoanei a fost reglementată tocmai în considerarea atribuțiilor specifice funcției pe care magistratul o exercită în ierarhia instanțelor/parchetelor, promovarea în grad profesional superior fără exercitarea funcției corespondente constituind o formă de avansare subsidiară, fără consecințe în ceea ce privește determinarea competenței în cadrul aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. c) și ale art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, trebuie subliniat că legea procesual penală nu conține nicio reglementare prin raportare la gradul profesional al procurorului sau judecătorului, ci doar reglementări care implică apartenența acestora la o instanță sau parchet de un anumit nivel. Reglementarea competenței urmărește nivelul instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea judecătorii și procurorii, neavând relevanță dacă magistrații care funcționează în cadrul jurisdicției de aceleași nivel dețin grade profesionale diferite. În acest sens, prin dispozițiile art. 302 alin. (2) din Codul de procedură penală, care se referă la conducerea și supravegherea activității organelor de cercetare penală de către procuror, se arată că „Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza“. Se reține că legiuitorul nu distinge cu privire la gradul profesional al procurorului, interesând doar ca acesta să își desfășoare activitatea la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în cauza cu privire la care se pune problema preluării de către un organ de cercetare ierarhic superior. Mai mult, competența parchetelor se stabilește prin raportare la competența instanțelor de judecată, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală. Conform textului de lege enunțat, „Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel“. Or, în condițiile în care judecătorii și procurorii care își desfășoară activitatea la același nivel de instanță/parchet, chiar cu grade profesionale diferite, exercită aceleași competențe stabilite prin lege potrivit nivelului instanței/parchetului la care funcționează efectiv, nu există nicio rațiune pentru care stabilirea competenței personale a instanțelor judecătorești în cauze având ca obiect infracțiuni săvârșite de către magistrați să se facă diferit, prin raportare la gradul profesional. Stabilirea competenței personale a curților de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauzele privind judecători și procurori prin raportare la gradul profesional ar conduce la crearea unor situații discriminatorii în cadrul magistraților care își desfășoară activitatea în interiorul aceleiași instanțe sau parchet și cu privire la comiterea aceluiași tip de infracțiune. Mai trebuie menționat că stabilirea competenței prin raportare la gradul profesional al magistratului, și nu la instanța/parchetul unde își desfășoară efectiv activitatea, este de natură să îngreuneze activitatea de urmărire penală prin implicațiile pe care imposibilitatea obținerii la timp a informațiilor ce vizează gradul profesional al magistratului cercetat le poate produce asupra legalității actelor și măsurilor dispuse în cursul procesului penal. Totodată, trebuie adăugat că nu se poate pune semnul egalității între noțiunile de „judecători sau procurori de la instanța sau parchetul“ și „judecători sau procurori cu gradul corespunzător unei instanțe/unui parchet“, având în vedere utilizarea de către legiuitor a terminologiei specifice atunci când a vrut să facă referire la o variantă sau alta, raportat la scopul reglementării. Astfel, art. 39 alin. (3) și (4) dinLegea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, referitoare la formarea profesională continuă și evaluarea periodică a judecătorilor și procurorilor operează cu noțiunile distincte de „judecători sau procurori de la instanța sau parchetul ierarhic superior“ și de membri „cu grad cel puțin de curte de apel“, ceea ce arată că cele două noțiuni de „judecători sau procurori de la instanța sau parchetul“ și „judecători sau procurori cu gradul corespunzător unei instanțe/unui parchet“ își păstrează individualitatea și trebuie să li se acorde semnificația cuvenită conform scopului urmărit de lege. Conform prevederilor legale: (3) Evaluarea prevăzută la alin. (1) se face de comisii constituite separat pentru judecători și procurori, formate din președintele instanței, respectiv conducătorul parchetului din care face parte persoana evaluată, precum și 2 sau mai mulți judecători sau procurori de la instanța sau parchetul ierarhic superior, desemnați de colegiul de conducere al acestei instanțe sau parchet, cu aceeași specializare cu judecătorul sau procurorul evaluat.(...). Evaluarea președintelui și vicepreședinților Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de o comisie compusă din judecători, membri aleși ai Secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puțin de curte de apel, desemnați de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Evaluarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a procurorilor-șefi ai direcțiilor specializate se face de o comisie compusă din procurori, membri aleși ai Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puțin de tribunal, desemnați de Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. (4) Din comisiile de evaluare a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv a celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcției Naționale Anticorupție, (...). Diferențierea existentă între cele două noțiuni rezultă și din conținutul reglementării prevăzute de art. 57 alin. (2) și (7) dinLegea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, unde terminologia folosită de legiuitor semnifică apartenența judecătorilor/procurorilor la o anumită instanță/un anumit parchet. (2) Delegarea judecătorilor de la judecătorii, tribunale, tribunale specializate și de la curțile de apel la instanțe din circumscripția altei curți de apel se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători, la solicitarea președintelui curții de apel în circumscripția căreia se cere delegarea și cu avizul președintelui curții de apel unde aceștia funcționează. (...) (7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegați, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcții de conducere, dispozițiile alin. (1) -(6) fiind aplicabile în mod corespunzător. Delegarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori. Prin urmare, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să stabilească competența prin raportare la gradul profesional al magistratului, și nu la instanța/parchetul unde își desfășoară activitatea, dispozițiile legale relevante sub aspectul competenței ar fi fost formulate în mod corespunzător. Ori de câte ori legiuitorul a dorit să acorde o anume semnificație celor două noțiuni a făcut-o în mod expres, folosind una din cele două sintagme la care s-a făcut referire anterior. Raportarea la gradul profesional al judecătorului/procurorului a fost avută în vedere de legiuitor în ceea ce privește salarizarea, Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, la anexa nr. V, stabilind nivelul de salarizare pentru magistrați prin raportare la gradul profesional, și nu prin raportare la nivelul instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea. ... ...