Decizia CCR nr. 552/2013Paragraful 10

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, mai întâi, că, din interpretarea textelor de lege criticate, instanţa de judecată a apreciat că, pentru soluţionarea unui conflict individual de muncă intervenit între funcţionarii publici cu statut special şi instituţia publică angajatoare, aceştia sunt obligaţi la plata unei taxe judiciare de timbru, tocmai datorită naturii juridice speciale a raporturilor de muncă. Instanţa de judecată a ajuns la concluzia că sunt exonerate de la plata taxei judiciare de timbru doar acele persoane care au calitatea de angajat cu contract individual de muncă, nu şi cele care au calitatea de funcţionari publici. Autorul excepţiei susţine că, în lumina prevederilor Legii dialogului social nr. 62/2011 care definesc noţiunile de "conflict de muncă", "conflict individual de muncă" şi "conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri", textele de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care, din interpretarea lor coroborată, s-ar desprinde ideea că, pentru soluţionarea unui conflict individual sau colectiv de muncă, funcţionarii publici sunt obligaţi la plata unei taxe judiciare de timbru. Arată că se încalcă principiul egalităţii în faţa legii, întrucât se deschide calea unei discriminări evidente între funcţionarii publici şi personalul contractual în ce priveşte soluţionarea în fond a litigiilor de muncă (conflictele de drepturi) ivite la nivelul instituţiilor publice. În acest sens, precizează că, înainte de modificarea Legii nr. 188/1999 prin Legea nr. 251/2006, procedura de soluţionare a acestor litigii de muncă era unică atât pentru funcţionarii publici, cât şi pentru personalul contractual, fără discriminare de tratament juridic în ceea ce priveşte soluţionarea în fond a acestor litigii de muncă. Critică textele de lege supuse controlului de constituţionalitate pentru ambiguitatea lor şi pentru că deschid calea unor interpretări arbitrare, generând o "barieră procedurală" care conduce inevitabil la discriminarea funcţionarului public în raport cu personalul contractual, prin obligativitatea timbrării acţiunii, cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, raportat la cuantumul despăgubirilor solicitate. De asemenea, funcţionarul public este privat de beneficiul celerităţii soluţionării litigiului, întrucât la instanţele de contencios administrativ termenele sunt de 30 de zile sau mai lungi, comparativ cu cele care soluţionează litigiile de muncă, unde termenele de judecată nu depăşesc 15 zile. Tot astfel, arată că, în contenciosul administrativ, sarcina probei revine reclamantului funcţionar public, în contrast cu regula din litigiile de muncă de drept comun potrivit căreia sarcina probei revine angajatorului. Totodată, susţine că inegalitatea de tratament a funcţionarilor publici rezultă din faptul că hotărârile asupra fondului cauzei pronunţate de instanţele de contencios administrativ nu sunt definitive şi executorii şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi învestite cu formulă executorie, pe când hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în cazul litigiilor de muncă de drept comun sunt definitive şi executorii şi se poate proceda la executarea acestora. În fine, precizează că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 5.149 din 9 septembrie 2004 şi Decizia nr. 1.792 din 27 martie 2007 în sensul existenţei unei inegalităţi de tratament la care au fost supuşi funcţionarii publici şi că, mai mult, litigiile având ca obiect drepturi personale de natură patrimonială ale funcţionarului public ar fi chiar de competenţa instanţei specializate pe litigii de muncă, iar nu de competenţa instanţelor de contencios administrativ.