Decizia CCR nr. 409/2013Paragraful 27

De asemenea, Curtea a constatat că nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei. De altfel, s-a arătat că posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţie, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia. Aşa fiind, Curtea a concluzionat că judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată şi că aceasta constituie o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun. Totodată, Curtea a reţinut că aspectele legate de identificarea faptei şi vinovăţia autorului, aşa cum au fost reglementate în textul criticat, nu neagă celelalte judecăţi referitoare la aplicarea pedepsei şi la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.