Decizia CCR nr. 363/2013Paragraful 36

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia Ştefania Ionică susţine că dispoziţiile art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 referitor la statul român, ale art. 4 privind unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, ale art. 15 cu privire la universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 51 alin. (4) cu privire la obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, ale art. 131 alin. (1) cu privire la rolul Ministerului Public şi ale art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 1 referitor la obligaţia de a respecta drepturile omului, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv, ale art. 14 privind interzicerea discriminării şi ale art. 17 referitor la interzicerea abuzului de drept din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv la prevederile art. 1 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 2 referitor la interzicerea discriminării, ale art. 6 privind dreptul oricărei persoane de a-i fi recunoscută calitatea de subiect de drept, ale art. 7 referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 8 instituind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 10 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 11 referitor la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 30 cu privire la interzicerea abuzului de drept din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi la prevederile art. 14 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În acest sens, arată că, în cazul în care procurorul ierarhic superior nu soluţionează plângerea în termen de 20 de zile, persoana vătămată este ţinută, sub sancţiunea decăderii, să se adreseze judecătorului în termen de 20 de zile de la expirarea termenului iniţial de soluţionare a plângerii de către procurorul ierarhic superior, persoana vătămată fiind, astfel, sancţionată pentru culpa procurorului ierarhic superior, în condiţiile în care textul de lege criticat nu prevede nicio sancţiune pentru acesta din urmă. Consideră că procedura instituită de dispoziţiile art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală este inechitabilă prin existenţa unei inegalităţi între armele aflate la îndemâna procurorului şi armele de care dispune persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate de soluţia de netrimitere în judecată. Mai susţine că termenul de 20 de zile la care se referă dispoziţiile de lege criticate este prevăzut în favoarea părţii care a formulat plângerea la procurorul ierarhic superior şi care are dreptul la soluţionarea acesteia într-un termen rezonabil - de 20 de zile -, putând să se adreseze judecătorului cu plângere şi după expirarea acestui termen de recomandare. De vreme ce legiuitorul a prevăzut în art. 278 alin. 31 din Codul de procedură penală că procurorul ierarhic superior este obligat să comunice rezoluţiile sau ordonanţele prin care soluţionează plângerile împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este evident că termenul de formulare a plângerii în faţa judecătorului curge de la data comunicării, şi nu de la expirarea termenului de 20 de zile de la sesizarea procurorului ierarhic superior.