Decizia CCR nr. 228/2013Paragraful 22

Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată, Curtea reţine că, potrivit art. 44 din Constituţie, legea stabileşte conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, acesta nefiind un drept absolut. Obligaţiile care, potrivit legii şi în conformitate cu art. 56 şi 139 din Constituţie, revin cetăţenilor de a participa prin plata taxelor, impozitelor ori a altor contribuţii la cheltuielile publice nu pot fi privite ca o restrângere a dreptului de proprietate privată. De altfel, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, care, în Decizia din 14 decembrie 1988, pronunţată în Cauza Wasa Liv ╓msesidigt Fţrsţkringsbolaget Valands Pensionsstiftiese şi un grup de aproximativ 1500 de persoane contra Suediei, a statuat că aparţine autorităţilor naţionale competenţa de a decide perceperea de impozite, alte taxe sau contribuţii, potrivit aprecierii necesităţilor politice, economice şi sociale, iar obligarea unui contribuabil la plata unei astfel de contribuţii nu este contrară dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale, decât dacă cel interesat ar fi obligat la a suporta o sarcină intolerabilă sau care i-ar fi bulversat complet situaţia financiară. Or, în speţă, Curtea reţine că, aşa cum s-a arătat mai sus, cuantumul contribuţiei fiecărei persoane la sistemul asigurărilor sociale de sănătate este determinat de mărimea veniturilor sale, astfel încât nu se poate susţine că textul de lege criticat ar institui o obligaţie intolerabilă, de natură să pună în discuţie afectarea dreptului de proprietate al contribuabilului.