Decizia CCR nr. 102/2013Paragraful 25

Într-o atare situaţie, Curtea observă că nu se poate pune în discuţie competenţa sa de a soluţiona o asemenea excepţie de neconstituţionalitate. Curtea a reţinut de principiu în jurisprudenţa sa că, în exercitarea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei consacrat de art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, instanţa de contencios constituţional este competentă ca, ori de câte ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintro ordonanţă, ce face obiectul controlului de constituţionalitate, este susceptibilă de mai multe variante de interpretare, dintre care unele sunt neconforme cu prevederile Constituţiei, să identifice acea modalitate de interpretare care corespunde normelor şi principiilor fundamentale de drept, urmând ca, în virtutea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la efectul general obligatoriu al deciziilor sale, dispoziţia legală examinată să fie aplicată numai în acea interpretare constatată de Curte ca fiind constituţională, orice altă variantă fiind exclusă (a se vedea în acest sens deciziile nr. 223 şi nr. 224 din 13 martie 2012, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, sau Decizia nr. 956 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 12 decembrie 2012). Totodată, nu se poate susţine nici că o decizie pronunţată de Curtea Constituţională sub rezervă de interpretare ar nesocoti competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conferită de art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Procedând astfel, Curtea Constituţională identifică şi elimină interpretarea neconstituţională proprie textului legal supus controlului, prin efectul deciziilor sale, de la procesul de aplicare de către orice organ sau autoritate competentă, în timp ce instanţa supremă alege dintre două sau mai multe variante de interpretare diferite pe cea conformă cu întreg ansamblul legislativ, acea modalitate de interpretare fiind obligatorie sub aspectul aplicării de către celelalte instanţe judecătoreşti.